Producători

Se pare că plantele au fost aduse inițial de grecii cuceritori, în momentul colonizării sudului Italiei, dacă nu chiar înainte. Unele soiuri poartă în denumirea lor urme ale acestui trecut, ca de exemplu soiul Greco și cel Aglianico (evoluția a cuvântului elen). Nu este sigur, însă se spune că numele antic grec al Italiei era Enotria, adică „ținutul vinurilor”. Etruscii erau mari cultivatori de vii. 

Dat fiind că Italia este o peninsulă, un rol important pentru climă este jucat de influența mării. Aproximativ 77% din suprafața Italiei este acoperită de munți și dealuri, constituind astfel un „terroir” influențat în același timp atât de altitudini cât și de protecția împotriva vânturilor asigurată de munți.

Vinurile italiene se bucură de o mare varietate a terroir-ului, mai ales, din moment ce denumirile sunt răspândite în întregul teritoriu, de la nord la sud și de la est la vest. Însă adevărata comoară fructificată de vinurile italiene constă în gama largă de struguri cultivați. 350 soiuri, dintre cele autohtone italiene și cele internaționale. Nebbiolo și Sangiovese sunt cele două portavoce în străinătate ale excelenței italiene, fiind, alături de Glera, soiurile din care sunt obținute vinurile italiene consumate cel mai mult pe planetă.

Piemonte, Veneto, Toscana… regiuni care găzduiesc denumiri de prestigiu legendar, precum Barolo, Barbaresco, Prosecco, Amarone della Valpolicella Classico, Chianti Classico… Vinurile italiene reprezintă un simbol al băuturilor fine, rezultatul unui know-how expert.

Vinurile italiene au știut cum să își asigure un loc extrem de important în peisajul internațional, la fel si producatorii de vin. În câteva decenii le-am văzut transformându-se, ținând pasul cu cele mai moderne tehnici și revendicându-și tipicitatea ca valoare adăugată de neînlocuit. În funcție de calitatea recoltelor anuale, Italia ocupă deja în fiecare an podiumul pentru producția mondială de vin, alături de Spania și Franța, poziționându-se deseori pe locul întâi. Aceste trei țări asigură, singure, 45% din producția mondială.

Spre deosebire de Franța, unde regiunile viticole ocupă zone specifice și bine delimitate ale teritoriului național, în Italia viile sunt cultivate peste tot de producatori. De la viile montane din Valle d’Aosta până la viile calde din micuța insulă Pantelleria, din largul Tunisiei. Dacă e adevărat că regiunile care produc cea mai mare parte a vinului made in Italy sunt fără îndoială Toscana, Piemonte și Veneto, este la fel de adevărat că în fiecare regiune italiană se găsesc produse de înaltă calitate, reflectat de specificitatea teritoriului. Și calitatea nu este pusă la îndoială, dat fiind că legislația italiană în domeniu este una dintre cele mai riguroase dintre toate. În prezent, iubitorii de vin din toată lumea recunosc prestigiul, grandoarea și specificitatea vinurilor italiene. Însă nu a fost așa dintotdeauna.

Istoria din Spatele Unor Crame Vinuri Italiene – Povesti Despre Ambitie si Inovatie

Dat fiind că Italia este o peninsulă, asupra căreia influența Mării Mediterane are puterea de a-i regla temperatura, cultura viilor a fost dintotdeauna foarte răspândită, încă din cele mai vechi timpuri. Se pare că plantele au fost aduse inițial de grecii cuceritori, în momentul colonizării sudului Italiei, dacă nu chiar înainte. Unele soiuri poartă în denumirea lor urme ale acestui trecut, ca de exemplu soiul Greco și cel Aglianico (evoluția a cuvântului elen). Nu este sigur, însă se spune că numele antic grec al Italiei era Enotria, adică „ținutul vinurilor”.

Etruscii erau mari cultivatori de vii. Totuși, romanii sunt cei care, aducând cu ei la revenirea în patria lor cunoștințele dobândite și tehnicile învățate în timpul cuceririlor, au făcut ca arta vinicolă din regiunea în formă de cizmă să evolueze. Un lucru ciudat este că romanii nu aveau obiceiul să bea vinul sec, ci obișnuiau să îl dilueze cu apă pentru a-l face mai „ușor” (fără ca acest lucru să îi împiedice să ajungă la beții și orgii, așa cum povestesc poeții din perioada imperială).

Odată cu alte invazii barbare, cunoștințele enologice, la fel ca multe altele, ajung să ocupe o importanță destul de marginală. În secolele din Evul Mediu, viticultura italiană supraviețuiește mulțumită muncii călugărilor. Aproape fiecare mănăstire, în special după răspândirea Regulii Sfântului Benedict (ora et labora – roagă-te și muncește), pe lângă propria grădină de legume are o porțiune de pământ dedicată viei, pentru producția de vin pentru slujbă.

Astfel, se instaurează în toate peninsula un tip de producție vinicolă ce vizează mai mult cantitatea decât calitatea. Chiar dacă pe durata a mai multe secole au existat tentative ale unor producători izolați de a depăși această concepție, în special în Toscana și Piemonte, o perioadă lungă de timp Italia rămâne victima acestei logici comerciale.

Încet, încet, și tehnicile viticole și vinicole mai moderne ajung să dea o gură de oxigen viticulturii italiene. Se descoperă importanța butoaielor din stejar și a lemnului din gorun francez, fermentația malolactică, presele pneumatice, linurile din oțel inoxidabil și termoreglarea, controlul randamentului în vii, momentul recoltării și timpul de așteptare a maturării fenolice, selecția boabelor de struguri… Însă ceea ce a constituit adevăratul început al revoluționării a fost revendicarea tipicității diferitelor terroir și, în special, a varietăților de vin autohtone. Un patrimoniu cu valoare inestimabilă gravitează în jurul a sute de soiuri de vii cultivate în prezent în Italia.

Reglementarea Vinurilor Italiene – Cu Ce Legi se Confrunta Producatorii de Vin

Primele legi naționale în materie de viticultură și de reglementare a vinurilor de calitate produse în anumite regiuni datează din anii șaizeci. În aceeași perioadă are loc și schimbarea de direcție a viticulturii italiene. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-a acordat o mare atenție garantării tipicității și unui anumit nivel al calității, prin norme și legi. În data de 10 februarie 1992 ia naștere o nouă disciplină în materie de denumiri de origine a vinurilor.

Conform ultimelor norme privind etichetarea, ce s-au conformat și mai mult clasificării europene, vinurile italiene se împart esențial în două macro secțiuni: vinuri fără denumire de origine și vinuri cu denumire de origine. Primele sunt vinuri fără un raport particular cu teritoriul, acestea rămânând într-o plajă mai scăzută de preț și care sunt fostele vinuri de masă.
Vinurile cu denumire de origine se încadrează în clasificarea europeană a produselor cu indicație geografică protejată (IGP) și cu denumire de origine protejată (DOP). În uz, primele sunt denumite vinuri cu Indicație Geografică Tipică (IGT) și al doilea tip include vinurile tradiționale cu Denumire de origine controlată (DOC) și garantată (DOCG). Pornind de la reglementările mai puțin restrictive și ajungând la cele cu cele mai multe restricții, ordinea ierarhico-calitativă este: IGT, DOC și, în vârf, DOCG. În prezent, există peste o sută de soiuri IGT, peste 300 DOC și peste 70 DOCG.

Până la urmă, trebuie specificat că, deși DOCG reprezintă vârful denumirilor italiene, nu toți vor să profite de acest lucru. La alegere, mulți producători preferă să rămână la nivelul denumirii IGT, ce permite o mai mare libertate, fără ca acest lucru să însemne o calitate neapărat inferioară. Un exemplu este dat de anumite vinuri super toscane Supertuscan, care, nefiind 100% Sangiovese, ci un cupaj de soiuri de vin internaționale, nu pot fi identificate drept Chianti sau un alt soi.

Tipicitatea Terroir și Varietăților de Vin – O Adevarata Comoara Pentru Producatorii de Vin Italian

Dat fiind că viile italiene, aproape 700.000 hectare, se extind pe toată suprafața peninsulei, spectrul terroir este extrem de amplu. De la viile aflate la altitudine, cum sunt cele din Trentino sau din Veneto, unde viile sunt atât de înclinate încât folosirea mașinilor agricole este imposibilă și pentru care s-a împământenit termenul de viticultură eroică… trecând prin dulcile coline ale regiunilor Piemonte și Toscana… până la mult dezbătutele vinuri vulcanice care traversează întreaga Italie, de la vulcanul Soave din regiunea Alto-Adige până la vulcanul Etna din Sicilia… Și discuția continuă. Fiecare regiune, fiecare zonă, are terenurile sale specifice. Și propriile soiuri de vin.

O adevărată comoară a viticulturii italiene este numărul extraordinar de varietăți cultivate. Italia deține un record mondial din acest punct de vedere. 350 soiuri cultivate, dintre cele autohtone și cele internaționale. Cele roșii sunt indiscutabil cele mai cunoscute și apreciate la nivel mondial. Soiuri precum cele piemonteze Nebbiolo (Barolo, Langhe, Nizza di Monferrato) și Barbera (Barbera d’Asti). Sau cele din regiunea Veneto, Corvina, Corvinone și Rondinella, ce intră în componența celebrului Amarone della Valpolicella, produs prin metoda tipică de deshidratare a strugurilor.

Este imposibil să nu menționăm marele ambasador al viticulturii italiene, maiestatea sa Sangiovese, ce stă la baza marilor vinuri, precum Chianti, Brunello di Montalcino sau Morellino di Scansano. Mai sunt apoi soiul din Salento, Negroamaro, cel din Puglia Primitivo (cunoscut în California drept Zinfandel), soiul sicilian Nero d’Avola, cel din Sardinia Cannonau (denumit și Grenache sau Garnacha, rămășiță a colonizării spaniole) și multe altele…

Însă, nu trebuie subapreciat prestigiul soiurilor albe. Dintre toate, Glera, se află la baza bulelor aflate la modă în ultima vreme ale bine-cunoscutului Prosecco. Apoi, soiul piemontez Cortese (Gavi DOCG), Pinot Grigio (mutație a soiului Pinot Nero și foarte răspândit în regiunile Trentino și Friuli), Ribolla Gialla (Veneto și Friuli), Trebbiano (Abruzzo, Lazio, cunoscut în Franța drept Ugni Blanc), Verdicchio (extrem de faimos fiind cel al Castelli di Jesi, din Marche), Pecorino (Marche și Abruzzo), Fiano (Campania și Sicilia), soiul campanez Greco di Tufo… pentru a menționa doar câteva, însă lista se poate continua mult.

Fiind imposibil de rezumat într-o sinteză generală și exhaustivă, Italia enologică – la fel ca cea gastronomică – se bucură de o bogăție de tradiții destul de structurată și fragmentată, ce este dificil de întâlnit în altă parte.